ParisSignÎncă n-am apucat să mănânc melci, dar speranţă există.

Am aterizat pe Charles de Gaulle duminica trecută şi primul contact a fost cu un nene din Maroc. Era taximetrist, butona uşor bordul maşinii, iar cu două străzi înainte de destinaţie ne-a zis că trage pe dreapta să pornească GPS-ul. Ciuciu bacşiş!

Luni dimineaţă, welcoming breakfast. Deh, oamenii au fost simpatici şi ne-au pregătit ceva. Mai triste erau feţele lor pentru că ştiau prea bine de ce suntem au Paris. Şi nu aveau nicio jenă să vorbească toată ziua despre asta. Oricum, nici mie nu mi-e ruşine pentru că nu eu m-am trezit într-o zi cu soare şi chef de restructurare.

Seara am fost la Tour Eiffel. Ori am eu prea mari aşteptări, ori turnul ăsta e mai mare la televizor. Da, senzaţional! Nu poate omul să se bucure de-un urcuş liniştit că e întrebat la tot pasul dacă vrea Vin, Bier, Champagne, Cigarettes. Am zis că o să ţinem socoteală de fiecare dată când vreun nene, în speţă mai dinspre părţile mele, o să ne mai zică ceva.

Marţi la birou, Atmosferă relaxată. Oamenii s-au prins că nu vorbesc franceza aşa cum şi-ar dori ei, dar ne putem înţelege. Başca o engleză cu neamţul şi trei ore în italiană cu domnu’ Cash Director şi gata respectul! Slavă Cerului! Dacă mai transpiram înc-o dată ca-n prima zi, credeau ăştia c-am probleme cu glandele sudorale.

N-am ieşit pe nicăieri. Până ne-am învârtit, până ne-am răsucit, s-a făcut opt juma’te.

A treia zi m-a mâncat în dos să-mi iau rochia de la Mango. Faină, n-am ce zice, dar cam scurtuţă. Bineinteles ca franţuzoiaca n-a pierdut ocazia.

– Ah Alina! Ce rochie frumoasă! E de la Mango, nu? A naibii, se mai şi pricepe. Ce mi-ar plăcea şi mie să am talia ta. Dar nu pot s-o port că am sânii prea mari! Prea multe detalii! Frumoasă foc, păcat că e scurtă! şi se întoarce la ale ei.

Se putea sa nu zică ea ceva? I-am zâmbit şi mi-am văzut şi eu de închidere, cu gândul că i-o servisem la fileu.

Seara am mers la Arcul de Triumf. Să mă ierte Dumnezeu, jur că nu sunt aşa chiţibuşară, dar nici marele arc nu mi s-a părut cine ştie ce. Dacă ai un strop de imaginaţie şi pui pe fiecare bulevard câte-un rând de clădiri, aduce un picuţ cu ăla de acasa. În rest, un sens giratoriu şi-o droaie de maşini zgomotoase. Să fie din cauza lui Brno, cel mai mare sat din Cehia, unde eu nu mai sunt obişnuită cu aşa aglomerare de suflete, maşini, biciclete şi alte vehicule? Se prea poate. Am urcat şi în vârf, am văzut din nou Turnul Eiffel, un Sacre Coeur îndepărtat, dar care strălucea în lumina difuză a apusului şi cele mai înalte clădiri din La Defense.

Joi la prima oră meeting cu alt neamţ. Bine că n-a fost vechiul meu prieten. Era mulţumit de rapoarte aşa că ziua a trecut ca unsă. Seara am stat din nou în hotel pentru că eram prea obosite şi ne gândeam cu nerăbdare (da, încă eram entuziasmată) la ce o sa vedem în weekend.

Vineri nu am avut deloc răbdare, lucru lesne de observat şi la oamenii de la birou. Nu pentru că aveau să viziteze Parisul (ba chiar, la întrebarea de complezenţă ce planuri ai în weekend, una mi-a răspuns că nimic special, ea stă deja în Paris, şi-a început să râdă a prost), ci pentru că juca Franţa în campionatul mondial. La 6 seara. Toţi fierbeau iar eu stăteam cuminţică în banca mea, gândidu-mă de câte ori am vorbit cu F. despre cât de bine joacă Germania. Dar era mai mult decât Franţa – Germania. Unii mergeau într-atât de departe încât să creadă că e vorba despre companie şi noii proprietari.

În fine. Din cauza unui macro nenorocit, am plecat la 7. S-au dus naibii şi meci, şi eran mare din faţa primăriei, şi fotografii cu oameni pictaţi pe faţă. Poate a fost înspre siguranţa mea. Companie vs. proprietar, 0-1. Surpriză!

În timp ce-mi luam o clătită, nişte puşti chercheliţi scandau:

– Allez les bleaus! Allez les bleaus!

La care domnu’ de-mi învârtea mâncarea:

– Bien sûr, allez les bleaus .. chez maison!

Am râs toate trei. Ah şi tot vineri am văzut Notre Dame. Nu mai zic nimic. Doar că era o trupă de dansatori care se zbenguiau în faţa catedralei. Şi doi metri mai încolo, pe podul cu acelaşi nume, câţiva puşti cu role făceau spectacol printre nişte pahare de plastic înşirate pe asfalt. Ah! Şi-un pian lăsat pe malul celălalt al Senei, la care oricine putea cânta. Mi-a plăcut o fetiţă de vreo 14 ani, emoţionată toată.

 

Hai că parcă nu e aşa rău. Maine Louvre.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s