Bezele din Antalya

Drumul spre Bucureşti trece prin Viena, iar până acum a început la orele 2:30 din noapte, cu autocarul spre aeroport. Dacă de Crăciun am adormit imediat cum am dat de căldură, săptămîna trecută n-aveam stare nici chip şi mijeam ochii pe la oamenii de lângă noi.

În stânga lui F. era un nene la vreo 30 de ani, cu un ten bronzat, probabil de printr-un Orient nu foarte îndepărtat. Se uita la un film şi chicotea din când în când, c-un canin la vedere. În faţa lui, o tanti la vreo 60 de ani, cu păr alb, încreţit de-un permanent recent. Mi-a atras atenţia când şi-a împreunat mâinile în dreptul feţei, ba agitându-le rapid, ba trimiţând bezele către stewardesă, în semn de mulţumire pentru un răspuns. Şi poate plasa galbenă de la Billa, de-o ţinea pe genunchi.

Ajungem în centrul Vienei şi băbuţa sare prima din autocar. Se opreşte lângă stewardesă, care, tot vorbind la telefon, nu avea timp de ea. Purta un pulover gros, acoperit de-un ilic, pantaloni negri ce aduceau a stofă, şosete de aceeaşi culoare şi-o pereche de papuci cu talpă de plută, ortopedică. Semăna un pic cu bunicile de pe lângă şcoala mea, care-şi aşteptau nepoţii să iasă de la ore şi să îi ducă în siguranţă acasă.  Într-un final domnişoara îi răspunde şi babička (bunică în cehă) urcă iar în autocar.

Pe la 5 dimineaţa ajungem la aeroport şi tanti coboară prima, din nou. Cobor şi eu, îmi iau trollerul şi fug spre intrare, să mă adăpostesc de vânt. Mă uit în spate şi-l văd pe F. cu trollerul lui, plasa de la Billa şi încă o traistă de rafie. Băbuţa trăgea zâmbitoare de o geantă pe roţi. Mă întorc, mândră un pic de F. şi cu părere de rău că nu m-am şi eu gândit la asta şi îi iau doamnei geanta din mână.

Încerc să vorbesc cu ea în engelză şi dă din cap în semn că nu ştie. Cu boaba mea de cehă o întreb unde merge şi-mi zice că-n Antalya. Îmi imaginez că se duce să-şi viziteze vreun copil, care din cauza unui nepot abia apărut nu avea cum să vină să-şi ia mama din Viena. Sau poate era bolnav copilul. Sau nepotul! Dacă se duce la înmormântarea cuiva? Săraca! Oare cum s-ar descurca bunicii mei într-un aeroport?

Ajungem la plecări şi o lăsăm acolo, cu gândul că-şi găseşte ea drumul. Facem check-in-ul şi începem să mâncăm nişte sandwich-uri de neam prost, făcute de-acasă. După câteva înghiţituri o văd pe băbuţă la vreo 30 de metri de noi cum se uita descurajată la tabelele prinse-n tavan. Dispare. Când să termin sandwich-ul o văd din nou, plimbându-se de colo, colo fără să ştie încontro s-o ia.

Mai aveam o oră pănă la îmbarcare şi cu gândul la bunicii mei, cu gândul la părerea de rău că nu am ajutat-o mai devreme, cu gândul la ce-o aşteaptă în Antalya, îi zic lui F. că trebui să mergem la ea. Ne observă de la depărtare şi cu aceeaşi mină de recunoştinţă, ne trimite bezele. Primul lucru pe care îl face când ne apropiem de ea e să îmi dea mie biletul de avion, să citesc ce scrie pe el. Văd compania, dar nu îm dau seama de terminal. Întrebăm la informaţii şi abia atunci realizez că zbura cu ceea ce eu numesc dubioşenii, companii necunoscute care din motive mai mult de siguranţă decât de faimă, nu îmi plac. Terminalul şi el, o dubioşenie în sine, un soi de cort în mijlocul parcării de la suprafaţă.

În drum spre cortul de metal îi zic cum mă cheamă şi de unde sunt. Ea era Elena, ucraineancă de trăia la Praga şi timp de 10 minute ne-a zis încontinuu Spasiba balşoi! şi ne tot trimitea bezele.

În terminal – nimeni!  Doar un om care dormea pe vreo trei scaune mai lăturalnice, cu spatele la intrare. Îi zic că la 8:30 trebuie să meargă la informaţii pentru asistenţă în aeroport (osum tricet informace asistence) şi plecăm spre îmbarcarea noastră.

Văd că vine după mine şi îmi cere numărul de telefon, cu lacrimi în ochi. Dau să-l scot şi mă roagă să o sun când sunt în Praga, să ne dea bomboane din Antalya. Emoţionată şi eu, zâmbesc şi-i urez drum bun.

…….

Că apoi dezbăteam noi cât de greu trebuie să fie pentru un om care nu vorbeşte engleza sau limba ţării în care se află, că cine ştie ce avea în traista de rafie la cât de grea era, că poate am dat o mână de ajutor pentru trafic de Dumnezeu ştie ce… e altă discuţie. Mă gândesc că poate aşa o să ne ajute şi pe noi cineva când o să fim bătrâni pierduţi pe undeva.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s